Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai citi acest post NUMAI dacă eşti interesat de ceea ce simt eu. Faptul că nu eşti de acord cu ceea ce simt, nu înseamnă că ai dreptul să mă judeci. Atâţia oameni, atâtea moduri de a gândi.
Simt că sunt aici pe pământ. Uneori simt că am de atins un scop foarte mare, alteori simt că nu sunt de prin locurile astea deloc. Simt că nu-mi mai pasă de mine şi de corpul meu fizic. Ştiu că tot în groapă va ajunge, ăsta fiind singurul lucru cert pe care îl ştiu. Simt că nu ştiu nimic, deşi mulţi ani de zile am avut impresia că am învăţat destule. Mă întreb dacă viaţa asta e o glumă sau e un plan bine pus la punct. Simt că în spatele tuturor evenimentelor succesive ale unei vieţi se află ceva foarte bine ascuns şi atât de simplu… şi POATE doar după moarte vom afla ce.
Pot să ascult oamenii. Să îmi spună despre toate problemele lor, despre întrebări, să comunicăm. E uşor. Doar că zilele acestea, simt că am obosit. Parcă toţi trag de mine, într-un fel sau altul, toţi vor răspunsuri de la mine. Acum, când sunt într-o stare de tristeţe maximă, câţiva din jurul meu mă întreabă ce am. Iar acum, când eu nu simt să vorbesc decât cu mine, nu pot să le explic. Pentru că → citeşte mai mult ←
Weekend-ul trecut am fost cu gaşca în Valea Doftanei, o părticică din România.
Am făcut poze. Suficiente, zic eu. Pot numi această colecţie micuţă… culorile României.
Păsările (din câte m-am informat, privighetori) aveau cuib exact deasupra geamului unde am stat, de aceea erau foarte atente la mine, pentru că o mână de pui urla de zor după mâncare sau pur şi simplu după mama lor. Iată-le!
Cine spune că nu e bine să plângi? Mai ales când o faci de bucurie!!!
Astăzi mi s-a îndeplinit un vis: i-am văzut pe Cranberries!!! Una din trupele adolescenței mele.
Și nu numai că i-am văzut, dar am fost la 5 metri de Dolores!!! Nu mă așteptam să izbucnesc în lacrimi când am văzut-o apărând așa aproape de mine, atât de frumoasă prin simplitatea ei.
A fost primul concert la care am plâns de bucurie, și nu pentru că NU sunt pe scenă. Am cântat cu ea toate piesele, am simțit cât de mult a putut transmite femeia asta plină de iubire și m-am bucurat din plin de fiecare clipă scurtă din ora și jumătate în care au cântat. A fost un concert curat, plin de mesaje și iubire pentru muzică. → citeşte mai mult ←
După cum cred că mulți ați observat, de când a murit Mădălina, eu sunt încă într-o stare de șoc. Am urmărit cam tot ce se putea urmări pe această temă și ÎNCĂ nu-mi vine să cred. Parcă totul ar fi un vis, deși știu că vom sfârși cu toții într-o zi. Cum nimic nu e întâmplător, am mai aflat zilele astea multe lucruri pe care le aveam în comun, mai ales cunoștințe muzicale. Dar nu despre asta vreau să scriu.
Știu că și atunci când a murit Laura Stoica, apoi Marian Cozma, eram înverșunată că toți oamenii, artiștii, sportivii etc sunt recunoscuți abia după ce mor. Ei bine, recunosc, abia acum, după ce nu mai e printre noi, am descoperit mai multe din cântecele Mădălinei. Aiurea, nu? Veți spune: vezi, păi și tu faci la fel. Am încercat să mă gândesc de ce. Este clar că de-abia după ce un om nu mai e, îți dai seama ce a însemnat cu adevărat pentru tine. Și mai ales când acest om a murit într-o tragedie. Dar m-am gândit: eu de ce nu am auzit nicăieri cântecele astea? De ce nu au fost puse pe heavy rotation? În schimb, auzim fel de fel de… → citeşte mai mult ←
Mă gândesc la gestul Mădălinei și încerc să o înțeleg. Din punctul de vedere al artistului (și aici pot spune că am experiență) o pot înțelege. Să vezi că ai muncit la un album și toate ușile ți se închid. Să vezi că România promovează numai sâni, fund și alte părți ale corpului. Muzica ta să nu mai fie ascultată. Pe scenă trebuie să arăți și bine, nu numai să cânți bine… De câte ori nu m-am dus la impresari, case de discuri și aflam din alte surse că prima întrebare a lor, dinainte de a mă vedea, era: “e bună gagica?”. Până unde o să se ajungă cu falsele vedete de doi lei? Din păcate știm ce popor avem și mai știm că vom repeta aceleași greșeli, până vor muri toți oamenii de valoare. Mădălina a vrut să protesteze cumva…
Azi-noapte mi-am visat fosta trupă… Cristi, Felix, Ciprian… iar în altă cameră plângea un copil mic. Apoi, am visat că a murit tatăl meu…
Astăzi de dimineață… mă trezesc cu starea din vis și… ce aflu?
Mădălina Manole a murit.
Pentru mine Mădălina a fost un fel de Cupidon, colegă de facultate și colegă de scenă. Pe la vârsta de 12 ani, am urcat pe scena de la Mamaia. Nu ca să cânt, ci ca să îi ofer flori Mădălinei. Atunci țin minte că m-a îmbrățișat și ne-a ținut pe scenă cu ea pe toți copiii. Apoi am cunoscut-o în anul 2 de facultate, când s-a înscris în grupa mea la cursurile de limbi străine. Așa cum nimic nu e întâmplător în viață… La facultate s-a împrietenit cu toată lumea, era o fată modestă și se simțea bine printre noi. Apoi și-a chemat toți colegii la filmarea unui videoclip. Asta în anul 2001, prin toamnă. Eu nu prea am vrut să mă duc, dar m-am decis în ultima clipă. Trebuia să dansăm pe acolo. Și acolo… → citeşte mai mult ←
Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai citi acest post NUMAI dacă eşti interesat de ceea ce simt eu. Faptul că nu eşti de acord cu ceea ce simt, nu înseamnă că ai dreptul să mă judeci. Atâţia oameni, atâtea moduri de a gândi.
După cum cred că mulți ați observat, de când a murit Mădălina, eu sunt încă într-o stare de șoc. Am urmărit cam tot ce se putea urmări pe această temă și ÎNCĂ nu-mi vine să cred. Parcă totul ar fi un vis, deși știu că vom sfârși cu toții într-o zi. Cum nimic nu e întâmplător, am mai aflat zilele astea multe lucruri pe care le aveam în comun, mai ales cunoștințe muzicale. Dar nu despre asta vreau să scriu.
De ieri mă simt… sau nu mă mai simt…
Azi-noapte mi-am visat fosta trupă… Cristi, Felix, Ciprian… iar în altă cameră plângea un copil mic. Apoi, am visat că a murit tatăl meu…
