Amintiri din copilărie

Astăzi a fost o zi plină de amintiri. Eu copil, lumea din jurul meu… o lume fără probleme. Eu visam, iubeam, cântam, făceam prostii, chiuleam, făceam numai lucruri interzise, apoi sufeream… din cauza mamei că nu mă înţelegea, din dragoste sau pentru că poate că visam prea mult.

M-am întors azi la imaginea mea din adolescenţă şi am găsit o fată de treabă, dar luată la mişto de multă lume. O fată poate prea sinceră, prea visătoare şi prea copilăroasă. Ţin minte că mereu când îmi făceam un prieten, acesta îmi reproşa că sunt prea copilăroasă. Stau să mă gândesc dacă m-am schimbat mult de atunci… şi încă mă mai întreb de ce fugeau oamenii de copilărie. Şi de ce acum regretă că nu mai retrăiesc acele clipe frumoase? Nu pot să uit ce am scris cu o zi înainte să fac 18 ani… când îmi luam la revedere de la copilărie… Încă mai am acele rânduri…

Dar totuşi, în ciuda reproşurilor oamenilor din jurul meu, continuam să fiu tot eu… o fată care râdea tot timpul şi care se înroşea dacă era pusă într-o situaţie stânjenitoare. Îmi plăcea să stau în camera mea cu afişe multe şi să visez cu ochii deschişi. Cel mai mult visam noaptea, înainte de a adormi. Asta apropo de legea atracţiei, tot ce îmi imaginam (de fapt trăiam acele clipe) se întâmpla apoi. Şi chiar am găsit lucruri în jurnalele mele vechi care acum s-au întâmplat. Exact cum scriam… Şi unii zic că jurnalele ar fi o prostie… Iată că nu… Mă înţeleg din ce în ce mai bine şi îmi dau seama de viaţă…

Ascultam azi în maşină John Secada – Another day (la concertul căruia tare mi-aş fi dorit să ajung)… Ador melodia aia. Nu ştiu dacă m-am gândit vreodată profund la versurile ei, dar îmi dă o stare de… copilărie, de visare. Pentru că era una din melodiile de atunci. Aşa că am dat volumul tare şi am condus râzând. Parcă aş mai vrea să fac lucruri interzise, să mă urc pe bloc, să mă caţăr în copaci, să arunc cu sticle pline de carbid lângă îndrăgostiţii care se sărută, să joc frunza şi să pierd tot timpul din găluşca moartă, să trag cu ţeava cu cornete, să atârnăm portofelul de aţă şi să păcălim bătrânii, să facem cazemate, să joc raţele şi vânătorii etc. Ştiţi despre ce vorbesc… Acum… când mă gândesc…  ştiu că poate voi retrăi asta cu copiii mei, doar că… la cum evoluează lucrurile, tind să cred că deja s-au pierdut aceste obiceiuri…

Cât despre regrete… încercam să înţeleg de ce regretăm ceva ce nu am făcut în copilărie sau adolescenţă. Poate pentru că… atunci nu ştiam să ne bucurăm de ceea ce ni se întâmplă? Poate că acum am înţeles mai multe şi am vrea să dăm timpul înapoi? De-aia cunosc mulţi care au 50 de ani şi încă mai copilăresc. Dar e o copilărie tristă… părerea mea. Aici sunt multe de zis.

Aşa că încerc să închei brusc, pentru că mi-e că dacă mai scriu îl întrec pe Creangă… la volum, că la talent n-am cum! 

A… şi să nu râdeţi de poză!