Încep să scriu şi am impresia că am mai făcut-o cândva, exact în acelaşi mod. Chiar şi cuvântul „déja-vu“ îmi sună foarte cunoscut. Nu pot să explic sentimentul. Parcă l-am mai trăit o dată, de fapt. Parcă ştiu că trebuia să se întâmple asta, şi totuşi… de ce nu am realizat până în momentul acesta? Ciudat, nu? Îmi vin în minte nişte imagini cu ceea ce fac acum. Parcă aş retrăi ceva ce, de fapt, încă nu s-a întâmplat. Unde mă aflu în acest moment: trecut, prezent sau… viitor?
* * *
Atunci când avem un déjà-vu, spunem repede „Am un déjà-vu!“, după care parcă suntem hipnotizaţi de acel moment pentru câteva secunde bune, trăim în acel loc, încercăm să înţelegem ce se întâmplă de fapt şi parcă mai rău ne ameţeşte această întâmplare. Multora dintre noi ne pare fascinant momentul respectiv, însă sunt alţii care îl văd ca pe ceva terifiant. Cert este că nimeni nu ştie exact cum se explică această senzaţie. Există câţiva cercetători care, de-a lungul anilor, au încercat să găsească o definiţie a acestui concept.
● În secolul al XIX-lea, o teorie sugera că una dintre emisferele cerebrale primeşte informaţii cu o fracţiune de secundă mai devreme decât cealaltă emisferă. Astfel, în 1895, cercetătorul englez Frederic W. H. Myers susţinea că Subconştientul nostru înregistrează informaţii mai devreme decât Conştientul. Asta ar fi fost una din explicaţiile fenomenului de déjà-vu.
● În 1963, Robert Efron a venit cu teoria procesării duale (sau a imaginii întârziate), teorie care demonstrează că lobul temporal al emisferei stângi a creierului primeşte informaţii pe atât de multe canale simultan, încât ar fi posibil ca acestea să dea naştere fenomenului de déjà-vu.
● Psihiatrul olandez Hermon Sno consideră că fenomenul de déjà-vu apare în momentul când un detaliu minor din situaţia în care ne aflăm (un peisaj, un miros, un sunet etc.) este similar cu o rămăşiţă a unei amintiri, ceea ce determină creierul nostru să creeze o întreagă imagine legată de acel detaliu.
● Alan Brown şi Elizabeth Marsh au reuşit să elaboreze teoria telefonului celular (atenţia distributivă), care presupune că de fiecare dată când suntem distraşi de o anumită acţiune, reuşim totuşi să fim conştienţi de ceea ce se întâmplă în planurile secundare, chiar dacă nu înregistrăm conştient acele lucruri. Când ne întoarcem la ceea ce făceam înainte să fim distraşI într-o anumită direcţie, tot ceea ce ne înconjoară ne pare mult mai familiar, chiar dacă nu ar trebui.
Doar… déja-vu?
Văzând că termenul „déjà-vu“ este asociat în mod greşit cu ideea de reîncarnare sau cu epilepsia lobului temporal, Arthur Funkhouser, psiholog de origine elveţiană, a identificat, în urma unor cercetări amănunţite în acest domeniu, trei tipuri de „déjàvu“: déjà vécu (deja trăit), déjà senti (deja simţit) şi déjà visité (deja vizitat). Senzaţiile de déjà vécu ţin de cele cinci simţuri, apar mai ales la persoanele tinere (15-25 de ani) şi, chiar dacă sunt declanşate de un loc sau de un eveniment banal, vor fi reţinute mulţi ani după aceea. Senzaţia de déjà senti este strict legată de mentalul nostru şi nu există premoniţii cu privire la momentul în care aceasta va apărea. De altfel, mintea noastră nu mai păstrează în memorie detalii privitoare la respectivul eveniment. În anul 1889, dr. John Hughlings Jackson a asociat această senzaţie cu epilepsia psihomotorie, în urma studierii unui pacient suferind de această boală. Cât despre déjà visité, aceasta este experienţa unei persoane care vizitează pentru prima dată un loc ce i se pare familiar. Déjà visité poate fi explicat în mai multe modalităţi. Una din ele ar fi că persoana respectivă a citit despre acel loc şi între timp a uitat. A doua ar fi reîncarnarea, iar o a treia posibilitate ar fi experienţele din afara corpului fizic (out of body), în care se presupune că o persoană poate călători, cum s-ar zice, „cu mintea“, părăsindu-şi propriul corp.
Am senzaţia că, în ciuda multor teorii despre care am amintit mai sus, v-am mai spus o dată despre déjà-vu, aşa că… mă opresc aici, ca să analizez mai bine situaţia…
Curiozităţi
*
Paramnezia sau „déja-vu“ este un termen introdus de cercetătorul francez Émile Boirac în cartea sa L’avenir des Sciences Psychiques (Viitorul ştiinţelor psihice), şi descrie acea senzaţie că am mai trăit un anumit moment din viaţa noastră. Teorii despre déja-vu sunt multe: de la anomalie neurologică, retrăirea unor
episoade din viaţa anterioară, amintirea viselor, dezechilibru chimic, la teoria hologramei sau la procesarea duală.
*
Amigdala este cea mai activă regiune a creierului atunci când manifestăm sentimente de teamă şi anxietate. Are forma unei alune şi joacă un rol central în ceea ce priveşte emoţiile. Dacă această regiune nu procesează bine amintirile, creierul nu are „aroma corectă“ a prezentului.
*
Din punct de vedere ştiinţific, fenomenul de déja-vu pare să fie strâns legat de memorie. Astfel, lobii frontali fac legătura cu viitorul, cei temporali cu trecutul, iar sistemul limbic are de-a face cu prezentul.
*
Carl Gustav Jung a avut o experienţă interesantă de déja-vu în prima sa călătorie spre Africa. Admirând peisajul prin geamul trenului în care se afla, acesta a simţit cum este transpus în lumea copilă riei sale, cu cinci mii de ani în urmă. Pasajul este descris în cartea sa, Memories, Dreams, Reflections, ca „recunoaşterea cunoaşterii imemorabile“.
