Chiar dacă nu am reuşit ÎNCĂ să public o carte, astăzi v-am pus laolaltă mai multe scrieri de-ale mele, din 2005 până în 2009.
M-am gândit să împart cu toată lumea bucuria de a scrie, în speranţa că vă pot ajuta cumva. Nu este o carte stufoasă, chiar este foarte micuţă. Dar acolo am adunat gânduri frumoase timp de 4 ani de zile. → citeşte mai mult ←
Bate vântul. Puternic. Frunzele se joacă cu parbrizul maşinii mele, iar copacii îşi îndreaptă crengile lor aproape golaşe către mijlocul şoselei.
Oamenii fug agitaţi, speriaţi de furtună. E frig. Foarte frig. Pe farurile maşinilor se preling picăturile reci de ploaie tomnatecă. Lumea ar spune că e o vreme înfiorătoare. Eu v-aş ruga să mă lăsaţi să o descriu cum o văd eu. → citeşte mai mult ←
Cu toţii ştim că există foarte mulţi oameni care dacă nu văd cu ochii lor, nu cred. Ei bine, astăzi, în timp ce lumea mă călca non stop pe picioare în troleibuz, mă uitam la cer. Fel de fel de nori, fel de fel de forme. Unul chiar mi s-a părut a fi un dinozaur. Unul haios, bineînţeles. Şi tot privind, mi-am pus din nou întrebarea: dacă dincolo de cer nu se mai află nimic, aşa cum vedem la televizor? Şi de aici au pornit nenumărate întrebări, la care probabil că nu îmi voi răspunde decât după moarte. → citeşte mai mult ←
Aseară veneam pe jos pe la Rosetti, pentru că nu mai puteam circula cu transportul în comun. Şi plimbându-mă printre mormanele de praf care acum au împânzit Bucureştiul, pe lângă mine a trecut o fiinţă atât de fină, de plăcută, încât m-am gândit că pot scrie o carte despre ea. Era o fată la vreo douăzeci de ani, mică de statură, cu ochii negri, părul lung si cârlionţat şi chipul foarte alb. Avea în privire acel ceva care e pur. Şi atunci… nu vă vine să credeţi la ce m-am gândit… mi-am zis: aş putea să o folosesc ca personaj şi să o omor. Să îi fac o moarte tragică, un accident, ceva. Ar ieşi o carte super… → citeşte mai mult ←
Tramvaiul 35 nu mai există de câteva luni de zile bune. Se lucreză pe linie şi au fost introduse alte tramvaie în locul lui, chiar dacă merg doar pe jumătate din traseul iniţial. Astăzi m-am urcat într-unul din ele. Aceiaşi oameni, gârboviţi de grijile zilnice şi înrăiţi de societate, chiar dacă inconştient uneori, aceleaşi geamuri închise, de frica primelor raze de soare ale primăverii care de-abia se chinuie să ne şteargă puţin mocirla de pe ghete, rămasă de la zăpada care încă se mai topeşte pe străzile mohorâte ale Bucureştiului. → citeşte mai mult ←
Mă duc la un interviu. Firmă mare. De prestigiu. Ei spun că oferă angajatului tot ceea ce şi-ar dori, multă libertate şi că îl ajută să-şi dezvolte capacităţile, sunt acolo numai şi numai pentru a-l ajuta în a se depăşi pe el însuşi. Se laudă că oamenii lor sunt toţi oameni care fac multe, realizează şi mai multe şi întotdeauna au un succes deosebit în munca pe care o depun. → citeşte mai mult ←
Începusem să port masca. Trânteam priviri urâte oamenilor, şi totul în jur mi se părea inutil. Vremea o vedeam foarte închisă, oamenii mi se păreau toţi urâţi şi răi, viaţa însăşi mi se părea crudă şi fără scop. Renunţasem să mai simt ceva frumos, renunţasem la toate gândurile înălţătoare, pline de iubire, iar stomacul meu simţea o tensiune permanentă. Oamenii mă călcau pe picioare, pentru că tramvaiul devenea din ce în ce mai aglomerat. Nimeni nu-şi cerea scuze. Eu deveneam din ce în ce mai irascibilă şi mai agresivă. Dacă cineva mi-ar fi zis ceva atunci, i-as fi tăiat-o din scurt. Masca pe care o purtam acoperea de fapt un vulcan de iubire. Iar eu nu lăsam vulcanul să erupă. De teamă ca lava lui să nu mă ardă, şi ca nu cumva să ajungă prea departe, să îi ardă şi pe ceilalţi. Aşa că preferam să ţin în mine toată această lavă. Dar masca aceasta, a furiei, a tristeţii, nu făcea decât să atenueze starea din interiorul meu. Ştiam, probabil, undeva în subconştient, că la un moment dat voi erupe. Iubirea va ţâşni din sufletul meu, voi înflori, şi atunci voi vedea iarăşi copacii primăverii cum înfloresc în imaginaţia mea. → citeşte mai mult ←
