Ieri mă gândeam serios la faptul că muzica e un lucru ce ţine de orgoliu. Eu, dacă vreau să evoluez, nu ştiu dacă muzica mă va ajuta. Muzica e un hobby prin care pot să mă exprim când cânt piesele mele, nu ale altcuiva. Când cânţi piesele altcuiva, demonstrezi că ştii să cânţi. Muzica e doar un mod de exprimare. Ca şi pictatul, ca şi scrisul. Arta constă în altceva.
Simt că învăţ multe lucruri în ultima vreme. Au apărut foarte mulţi oameni noi în viaţa mea. Unii sunt cei de care aveam mare nevoie, alţii sunt o provocare cu care trebuie să convieţuiesc. Să îi accept şi să învăţ de la ei. Să nu judec pe nimeni. Am început să privesc oamenii ca pe nişte suflete care se luptă. Chiar sunt într-o continuă luptă cu ei înşişi. Şi îi iubesc pe toţi, aşa cum sunt: „buni“, „răi“, categorii pe care noi le-am inventat. → citeşte mai mult ←
Mă aflu pe un câmp frumos, verde. E vară. Soarele îmi zâmbeşte de printre firele lucioase de iarbă. Sunt mică. Miiiică, mică de tot. Florile (parcă ar fi nişte maci) se joacă cu vântul. Şi sunt atât de înalte… parcă ar fi copaci. Eu mă plimb pe o alee (dacă îi pot spune aşa…). De fapt, mă plimb printre firele de iarbă. Totul e aşa de verde şi de plin de viaţă…
Şi tot mergând eu aşa, la un moment dat îmi zic să mă opresc şi să respir. Doar să respir. Aşa că mă întind pe jos, pe pământul rece şi aştept să mă încălzească soarele. E aşa de plăcut… Mă uit la cer. E de un albastru senin cum parcă nu am mai văzut până acum. Dar deodată… → citeşte mai mult ←
Am învăţat că viaţa e trecătoare şi e bine să ne folosim de ea la maximum.
Am învăţat că atunci când spui mulţumesc ai parte de cel mai frumos sentiment pe care îl poţi trăi.
Am învăţat să iubesc fără să cer nimic înapoi.
Am învăţat să îi admir pe cei care sunt mai buni decât mine, fără să mă simt mică.
Am învăţat că e important să zâmbeşti chiar şi atunci când plângi. → citeşte mai mult ←
După cum bine ştiţi, îmi place mult să compar viaţa cu anumite… lucruri.
De câteva zile „lucrez“ la un puzzle de vreo 1500 de bucăţi. Şi iată ce m-am gândit: viaţa ESTE ca un puzzle. Cum?
Păi… trebuie să pui laolaltă toate piesele, şi asta în timp. Încerci mereu să le găseşte pe cele potrivite, iar atunci când le găseşti eşti extrem de mulţumit. Când nu le găseşti însă, tinzi să te enervezi un pic. Parcă nu mai vezi bine. Ai nevoie de o pauză. → citeşte mai mult ←
Sunt un om împlinit.
Am făcut întotdeauna tot ceea ce am simţit şi ce mi-am dorit.
Dumnezeu m-a iubit şi mi-a oferit întotdeauna ceea ce am avut nevoie. Sunt un om norocos, înconjurat numai de oameni care mă iubesc. Am un soţ minunat, care mă înţelege şi mă acceptă aşa cum sunt, cu multele mele lipsuri.
Părinţii mei sunt nişte oameni simpli, dar care şi-au dat tot ca să am eu tot. Am o soră cu care mă înţeleg de minune, deşi este o diferenţă de 12 ani între noi.
→ citeşte mai mult ←
În oraşul Lumen trăia un bătrân pe nume Oreste. Avea în jur de 80 de ani şi toată viaţa lui fusese considerat un om retras, dar liniştit. Însă unii îl vedeau ca pe un înţelept. Trăia într-o casă modestă, din lemn, la periferia oraşului, într-un cartier puţin rău famat, unde oamenii umblau arareori pe stradă.
În fiecare zi, bătrânul se ducea în piaţa din zonă şi vindea mere. Avea aceiaşi clienţi de ani de zile, care îi lăudau mereu marfa pe care le-o oferea. El le spunea de fiecare dată câte o poveste, iar aceştia trebuiau să afle ce ascundea aceasta.
- Nea Oreste, cu ce ne mai încânţi azi? întrebau oamenii.
- V-am spus povestea cucului?…
Şi aşa era fiecare dimineaţă din viaţa sa. → citeşte mai mult ←
