Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai citi acest post NUMAI dacă eşti interesat de ceea ce simt eu. Faptul că nu eşti de acord cu ceea ce simt, nu înseamnă că ai dreptul să mă judeci. Atâţia oameni, atâtea moduri de a gândi.
Simt că sunt aici pe pământ. Uneori simt că am de atins un scop foarte mare, alteori simt că nu sunt de prin locurile astea deloc. Simt că nu-mi mai pasă de mine şi de corpul meu fizic. Ştiu că tot în groapă va ajunge, ăsta fiind singurul lucru cert pe care îl ştiu. Simt că nu ştiu nimic, deşi mulţi ani de zile am avut impresia că am învăţat destule. Mă întreb dacă viaţa asta e o glumă sau e un plan bine pus la punct. Simt că în spatele tuturor evenimentelor succesive ale unei vieţi se află ceva foarte bine ascuns şi atât de simplu… şi POATE doar după moarte vom afla ce.
Pot să ascult oamenii. Să îmi spună despre toate problemele lor, despre întrebări, să comunicăm. E uşor. Doar că zilele acestea, simt că am obosit. Parcă toţi trag de mine, într-un fel sau altul, toţi vor răspunsuri de la mine. Acum, când sunt într-o stare de tristeţe maximă, câţiva din jurul meu mă întreabă ce am. Iar acum, când eu nu simt să vorbesc decât cu mine, nu pot să le explic. Pentru că → citeşte mai mult ←
După cum cred că mulți ați observat, de când a murit Mădălina, eu sunt încă într-o stare de șoc. Am urmărit cam tot ce se putea urmări pe această temă și ÎNCĂ nu-mi vine să cred. Parcă totul ar fi un vis, deși știu că vom sfârși cu toții într-o zi. Cum nimic nu e întâmplător, am mai aflat zilele astea multe lucruri pe care le aveam în comun, mai ales cunoștințe muzicale. Dar nu despre asta vreau să scriu.
Știu că și atunci când a murit Laura Stoica, apoi Marian Cozma, eram înverșunată că toți oamenii, artiștii, sportivii etc sunt recunoscuți abia după ce mor. Ei bine, recunosc, abia acum, după ce nu mai e printre noi, am descoperit mai multe din cântecele Mădălinei. Aiurea, nu? Veți spune: vezi, păi și tu faci la fel. Am încercat să mă gândesc de ce. Este clar că de-abia după ce un om nu mai e, îți dai seama ce a însemnat cu adevărat pentru tine. Și mai ales când acest om a murit într-o tragedie. Dar m-am gândit: eu de ce nu am auzit nicăieri cântecele astea? De ce nu au fost puse pe heavy rotation? În schimb, auzim fel de fel de… → citeşte mai mult ←
Mă gândesc la gestul Mădălinei și încerc să o înțeleg. Din punctul de vedere al artistului (și aici pot spune că am experiență) o pot înțelege. Să vezi că ai muncit la un album și toate ușile ți se închid. Să vezi că România promovează numai sâni, fund și alte părți ale corpului. Muzica ta să nu mai fie ascultată. Pe scenă trebuie să arăți și bine, nu numai să cânți bine… De câte ori nu m-am dus la impresari, case de discuri și aflam din alte surse că prima întrebare a lor, dinainte de a mă vedea, era: “e bună gagica?”. Până unde o să se ajungă cu falsele vedete de doi lei? Din păcate știm ce popor avem și mai știm că vom repeta aceleași greșeli, până vor muri toți oamenii de valoare. Mădălina a vrut să protesteze cumva…
Azi-noapte mi-am visat fosta trupă… Cristi, Felix, Ciprian… iar în altă cameră plângea un copil mic. Apoi, am visat că a murit tatăl meu…
Astăzi de dimineață… mă trezesc cu starea din vis și… ce aflu?
Mădălina Manole a murit.
Pentru mine Mădălina a fost un fel de Cupidon, colegă de facultate și colegă de scenă. Pe la vârsta de 12 ani, am urcat pe scena de la Mamaia. Nu ca să cânt, ci ca să îi ofer flori Mădălinei. Atunci țin minte că m-a îmbrățișat și ne-a ținut pe scenă cu ea pe toți copiii. Apoi am cunoscut-o în anul 2 de facultate, când s-a înscris în grupa mea la cursurile de limbi străine. Așa cum nimic nu e întâmplător în viață… La facultate s-a împrietenit cu toată lumea, era o fată modestă și se simțea bine printre noi. Apoi și-a chemat toți colegii la filmarea unui videoclip. Asta în anul 2001, prin toamnă. Eu nu prea am vrut să mă duc, dar m-am decis în ultima clipă. Trebuia să dansăm pe acolo. Și acolo… → citeşte mai mult ←
Astăzi m-am plimbat puțin pe străzile Bucureștiului. Mi-am pus în urechi căștile și am dat drumul la muzica ce mă încântă în fiecare zi.
Nu aveam mult de mers până la destinație. Vreo douăzeci de minute. Timp în care am vrut să mă bucur de “liniștea” muzicii din căști. Muzică pe care eu alesesem să o ascult. Puțin mai departe de bloc, vreo 5-6 muncitori tundeau iarba. Nu știu de ce, dar niciodată nu mi-a plăcut mirosul de iarbă proaspăt tunsă. Am vrut să trec cât mai repede, mai ales că sunetul era atât de asurzitor, că nu mai auzeam nici muzica din căști… Și atunci am văzut un fluture alb zburând într-o grădină. Și în acel moment mi-am imaginat că sunt fluture. Și zbor în București. Și mi-am dat seama că eu nu îmi aud bătăile propriilor aripi. În jurul meu e atât de multă gălăgie, că nu mă mai pot concentra asupra vieții scurte pe care o am. Dacă aș putea doar o clipă să uit de tot ce mă înconjoară și să mă aud doar pe mine…
Am simțit că am nevoie de liniște. Și oare unde să găsești acea liniște profundă… decât în interiorul tău? Acolo unde ești TU de fapt…
Update de moment: tocmai ce am deschis geamul să scutur ceva şi… un fluture alb zbura în spirală spre mine, la geam. Nu e aşa că nimic nu e întâmplător?
Dragii mei, cu bune și cu rele, târgul din weekend a luat sfârșit.
Le mulțumesc din nou organizatorilor și tuturor colegilor care mi-au fost aproape și vă las să vedeți imagini chiar de acolo. Pe filmuleț spun și eu câteva cuvinte… POTRIVITE sau nu, Mazdrunka este la TV!
Astăzi a mai trecut o zi din viața mea. O zi în care sper că mi-am luat lecția bine… Azi a fost prima zi de târg. Eram tare bucuroasă că totul mergea super ok. Dar nu a fost să fie…
O femeie colorată bine (ca să nu-mi pătez blogul cu un altfel de cuvânt…) m-a furat pe față. Gaură 2 milioane. Aceeași tehnică veche de… vreau aia, ba nu… Dă-mi așa, ia restu’, dă-mi înapoi etc. Bun… zic… După ce am scăpat de tremurat și de abţinut din plâns… am încercat să mă gândesc DE CE… Am încercat să nu mă mai învinui și să trec mai departe. Mă gândeam oare ce am făcut rău să pățesc așa. Și sincer… nu mi-e de bani, pentru că nu am fost niciodată genul „ahtiat după bani”. Și dacă cineva ar fi fost la ananghie, sigur l-aș fi ajutat din inimă. Dar în momentul în care îmi iei ÎN FAȚĂ banii pe munca mea, pe orele mele de lucru, apăi asta doare… Și m-am tot gândit, răzgândit… Oricum, nu mai am ce face. Doar că… mi-am dat seama de un lucru. Și probabil că acesta a fost prețul. Mi-am dat seama că în jurul meu există mulți oameni frumoși. Oameni care în momentul în care au văzut ce mi s-a întâmplat, au fost aproape de mine. Oameni care m-au mângaiat pe cap și mi-au spus: liniștește-te… Acum îmi vine din nou să plâng… dar mă gândesc că nu am de ce… Așa că vreau să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au fost și încă sunt lângă mine. Voi sunteți cei care contați! Mulțumesc pentru tot! O să trec și peste asta…
Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai citi acest post NUMAI dacă eşti interesat de ceea ce simt eu. Faptul că nu eşti de acord cu ceea ce simt, nu înseamnă că ai dreptul să mă judeci. Atâţia oameni, atâtea moduri de a gândi.
După cum cred că mulți ați observat, de când a murit Mădălina, eu sunt încă într-o stare de șoc. Am urmărit cam tot ce se putea urmări pe această temă și ÎNCĂ nu-mi vine să cred. Parcă totul ar fi un vis, deși știu că vom sfârși cu toții într-o zi. Cum nimic nu e întâmplător, am mai aflat zilele astea multe lucruri pe care le aveam în comun, mai ales cunoștințe muzicale. Dar nu despre asta vreau să scriu.
De ieri mă simt… sau nu mă mai simt…
Azi-noapte mi-am visat fosta trupă… Cristi, Felix, Ciprian… iar în altă cameră plângea un copil mic. Apoi, am visat că a murit tatăl meu…
Astăzi m-am plimbat puțin pe străzile Bucureștiului. Mi-am pus în urechi căștile și am dat drumul la muzica ce mă încântă în fiecare zi.
Astăzi a mai trecut o zi din viața mea. O zi în care sper că mi-am luat lecția bine… Azi a fost prima zi de târg. Eram tare bucuroasă că totul mergea super ok. Dar nu a fost să fie…
