Astăzi m-am văzut cu un prieten mai vechi. Am ieşit în parc cu rolele, respectiv bicla.
Când două persoane nu se mai văd de multă vreme, încep să vorbească despre ce au mai făcut, despre ce au de gând, despre “mondenităţuri”, ca să zic aşa. Doar că noi am ajuns să ne plimbăm trei ore şi să vorbim despre viaţă. Despre religii, Dumnezeu, yoga, reiki, vise, diavol etc. Probabil că el a descoperit în mine o parte pe care o ştia mai puţin, iar eu mi-am adus aminte despre mine copilul, despre mine adolescenta, despre mine căutătorul, despre mine suferindul. Şi mi-am dat seama (din nou) că nu mai sunt cea de acum un an. Nu mai sunt cea de acum 10 ani. Dar nu mai sunt nici cea de ieri, celulele noastre schimbându-se zilnic. De multe ori mă uit la poze cu mine şi parcă mă uit la altcineva. E un sentiment ciudat, dar cât se poate de real.
Şi tot vorbind, cred că mi-am dat seama că deşi credeam că evoluez, eu de fapt sunt pur şi simplu cum sunt. Mi-am dat seama că din naştere avem sau nu avem unele capacităţi, cum le-ar numi unii. Încă din copilărie se trasează anumite laturi de bază ale invididului. Şi iată de ce eu nu pot trăi fără visele care mă obosesc noapte de noapte, fără visele cu ochii deschişi, fără spiritualitate. Şi chiar dacă de multe ori am impresia că m-am oprit, nu este aşa. Doar am închis ochii. Căci ştiu că tot pe acest drum voi merge. Drumul meu. 
→ citeşte mai mult ←
