Ne-am găsit drumul. După multe căutări şi întrebări, ştim pe unde vrem să o luăm. Ştim că ne-ar fi cel mai bine să facem aşa cum simţim, aşa că începem să păşim încet pe cărarea aleasă. Şi cu fiecare pas, sufletul nostru râde şi chipul ni se înseninează. În sfârşit! O să ajungem acolo unde vrem şi unde ne va fi cel mai bine!
Dar ce te faci atunci când pe drumul tău apar bolovani? Treci peste ei, îi ocoleşti sau te opreşti? Spun asta pentru că în ziua de azi foarte mulţi dintre noi avem tendinţa să renunţăm. Piedicile apar inevitabil, ca şi cum ar fi nişte teste, iar nouă ne e mult mai uşor să renunţăm. De multe ori suntem constrânşi să facem compromisuri ca să ajungem acolo unde ne dorim, iar acest lucru ne dă înapoi. De ce? Pentru că vrem totul pe tavă, deşi ştim că doar cei care sunt insistenţi reuşesc.
Dar noi spunem că alţii care au reuşit au avut noroc, iar noi nu reuşim pentru că nu avem sau nu am avut niciodată. Nu are sens să vă dau exemplu concret, pentru că ştiu că fiecare dintre voi a trecut prin asta măcar o dată în viaţă. Adică alegem să nu schimbăm nimic, din frica de a nu-i dezamăgi pe ceilalţi sau din frica de a da peste ceva mult mai rău. Doar că o vorbă populară spune „încercarea moarte n-are”. Atunci nu ar fi mai bine să vedem cum este să facem acel compromis? Ca apoi să putem spune în mod cert că nu putem continua aşa?
Mă zvârcolesc toată noaptea în pat şi nu mă odihnesc niciodată. De când mă ştiu, visez cam două sau trei poveşti pe noapte (asta din câte îmi amintesc, că oi visa mai multe…). Adică scenarii întregi… intrigă, deznodământ etc. Şi apoi mă trezesc cu capul ameţit, corpul obosit, mintea aiurită.
Azi-noapte cred că m-am trezit de cel puţin treizeci de ori! Şi când adormeam la loc, visam în continuare sau se repeta visul.
Dacă ştie cineva vreo modalitate de a mă odihni, vă rog! Chiar nu ştiu cât mai rezist… 27 de ani nu m-am odihnit!
Definiţia zilei
Un tahograf este un aparat pentru înregistrarea frecvenţei pulsului sau respiraţiei.
Se făcea că aşteptam într-o gară. Aceeaşi gară, în acelaşi oraş, la aceeaşi oră. În gară opreşte acelaşi tren ruginit, coboară aceiaşi oameni, cu aceleaşi bagaje. Trenul e de fapt un marfar fără geamuri, cu roţile obosite din cauza aceluiaşi drum bătut zi de zi.
Un bărbat cărunt, cu ochii albaştri, se apropie de mine şi-mi şopteşte la ureche cu o voce calmă: „Ştii că visezi, nu?“. Fac ochii mari şi realizez că, într-adevăr,… chiar visez! Mă uit în jurul meu şi simt că pot face tot ce vreau. Aşa că primul meu impuls este să ridic mâinile şi să zbor. Şi zbor! Şi mă uit la oameni cum arată de sus, de deasupra norilor. Şi văd gara din ce în ce mai mică şi pământul din ce în ce mai rotund. Şi râd. Urlu de fericire. E magnific. Apoi deschid ochii şi îmi văd camera: acelaşi pat, cu aceleaşi cearceafuri mototolite, acelaşi miros al dimineţii de primăvară…
Nu cred că există vreun om care să nu se fi gândit măcar o dată la ceea ce a visat. Să nu se fi întrebat de ce a fost aşa de straniu să-şi aducă aminte de un vis cu fel de fel de situaţii neobişnuite, ciudate, unele chiar imposibile. Un vis care să-i rămână în minte toată viaţa. Ei bine, iată că astăzi m-am documentat şi am aflat multe lucruri interesante despre această lume colorată şi plină de mister, lucruri care mi-au schimbat puţin concepţiile despre acest subiect fascinant. → citeşte mai mult ←
Ne-am găsit drumul. După multe căutări şi întrebări, ştim pe unde vrem să o luăm. Ştim că ne-ar fi cel mai bine să facem aşa cum simţim, aşa că începem să păşim încet pe cărarea aleasă. Şi cu fiecare pas, sufletul nostru râde şi chipul ni se înseninează. În sfârşit! O să ajungem acolo unde vrem şi unde ne va fi cel mai bine!
